• Română
  • English
14–20 martie 2016 / Cinema Muzeul Țăranului, Cinema Elvire Popesco, Universitatea Națională de Muzică / ediția a 6-a

Danger Is My Business

    Sunteți aici

    • You are here:
    • Acasă > Festival > Arhivă > Acasă > Filme > Competiție internațională > Danger Is My Business

Competiție internațională - Danger Is My Business

 
Prezentare curatorială de Andrei Tănăsescu
Pericolul pândește la fiecare colţ. Suntem expuși în fața pericolului în mod constant, fie că este reprezentat de om sau de mediul nostru natural, și ne bazăm pe abilitățile noastre de adaptare pentru a-i face față. Acest instinct natural de a depăși reacția de supraviețuire 'luptă sau fugi', de a observa, raționaliza și, în cele din urmă, de a înțelege pericolele pe care le înfruntăm este exact ceea ce ne deosebește de alte specii. Spiritul uman este fascinant - în scopul evoluției sale, omul este gata să se pună în pericol, să se expună în fața acestuia. Adaptabilitatea dă naștere la înțelegere și cunoaștere, pași mici pe scara evoluției. Filmele selectate pentru secțiunea competitivă Danger Is My Business propagă ideea tăriei de caracter a spiritului uman, în lumina luptei sale împotriva hazardului vieții. Aceste producții expun felul în care interacțiunea zilnică a omului cu elementele, tulburările de sănătate, brutalitatea la scară mică și mare, aduc individul către o stare transcendentală de victorie evolutivă.

The Breath, al lui Fabian Kaiser, oferă o privire încântătoare și originală asupra tăriei de caracter a eroului uitat al siguranței societății: pompierul. Cu o atmosferă apăsătoare și fără dialog, documentarul hibrid al lui Kaiser observă un grup de pompieri în timpul rutinei de exerciții fizice, aceștia fiind îmbrăcați în costume portocalii recognoscibile și purtând măștile de oxigen închise ermetic. Mișcarea lor mecanică, făcută cu pași sigurii și încetinită de greutatea echipamentului, exprimă încredere neclintită, dar ochii superiorului lor trădează vulnerabilitatea. Atunci când este rândul lui să-și pună masca, el înaintează pe un coridor labirintic, ce simbolizează ritul de trecere spre frică și necunoscut. Cu răsuflarea întretăiată, suntem martorii transcendenței lui șî, odată ce acesta începe să se curețe pentru următoarea zi, suntem martori la întoarcerea sa inevitabilă în lumea noastră materială.
 
Vreme de mai bine de 25 de ani, Louis Akin a urmat pașii Morții, separând și rearanjând cu obiectivism detașat amănunte secvențiale ale unora dintre cele mai violente crime din SUA. Lucrând ca investigator judiciar al apărării, atunci când a fost implicat în ancheta atacului de împușcare în masă din 2009, de la o bază militară americană, i-a luat trei ani să reconstituie scena crimei, scenă pe care regizorul Tom Rosenberg ne-o reprezintă într-un depozit spațios. În această mizanscenă minimalistă, Akin ne conduce pas cu pas prin evenimentele din acea zi tragică, lăsându-l pe spectator să reconstruiască mental carnagiul schițat în cuvinte și diagrame. Pe măsură ce informațiile sunt acumulate, mintea încearcă să le înțeleagă, dar eterna și neînțeleasa înclinație a umanității spre violență este prea greu de suportat. Utilizând cele mai simple elemente de cinematografie, Nothing Human ne face să vedem iraționalitatea abstractă a violenței și la paradoxul ce stă la baza a ceea ce ne face umani.
 
Stabilindu-și parametrii încă de la primele cuvinte rostite, I Remember Nothing se situează la linia fină dintre haos și poezie și se structurează în jurul celor cinci stadii ale epilepsiei în timp ce observă o zi din viața adolescentei Joan. Prinsă în plictiseala unui orășel american și monotonia liceului, Joan este un personaj exponențial pentru angoasa adolescentină, o forță a vieții în devenire, dar oprită din dezvoltare. Singura sa portiță de scăpare apare la un joc de baseball, ca o sursă de curiozitate și entuziasm oferită de pubertatea sa înfloritoare. Prin alegerile de distribuție și prin artificiile de realism magic uzitate, Zia Anger induce deliberat un sentiment de dezorientare și pericol, punând în antiteză procesul de explorare sexuală al lui Joan cu asaltul iminent al epilepsiei. Până la sfârșit, suntem lăsați năuciți, confuzi, dar supuși întru totul impactului puternic al iubirii și al consecințelor sale amenințătoare.

Precum pâlpâitul filmelor mute sau întârzierea aducerilor aminte, Uncanny Valley, al lui Paul Wenninger, dezvăluie povestea traumei de război înfățișând camaraderia dintre doi soldați singuratici care încearcă să răzbată prin tranșeele Primului Război Mondial. Folosind mecanica estetică regăsită în animația stop-cadru, protagoniștii din viața reală ai lui Wenninger se mișcă precum marionete într-un teatru al războiului, care licărește, la fiecare pas, frică și pericol. Impulsionați de instincte de supraviețuire și de mișcarea de balet a camerei de filmat, ce traversează timpul și spațiul în cadre lungi uimitoare, cei doi soldați se ivesc din ruinele războiului, șocați de suflul exploziilor și cu spiritul înfrânt. Plin de atmosferă și fascinant, Uncanny Valley oferă o expunere convingătoare privind abstractivizarea inevitabilă a istoriei, prin uitarea experienței individuale în favoarea reprezentării superficiale a posterității.
 
Biroul de Cercetări Melodramatice prezintă ultima parte a trilogiei Alien Passions, video performance-ul intitulat Above the Weather. Ascunse sub vălul genului filmului road-movie, artistele Alina Popa și Irina Gheorghe interpretează două femei cochete din înalta societate, pe drumul de întoarcere acasă. Având drept spațiu de desfășurare o decapotabilă de epocă, conversația lor pretențioasă contrastează cu peisajul industrial pustiu ce le înconjoară, peisajul câmpurilor de petrol ale României și cu anunțurile de la radio care prognozează fenomene naturale cu efecte dezastruoase. Prins în absurdul patetic al melodramelor hollywoodiene din anii ’50, Above the Weather este un comentariu incisiv la adresa dependenței noastre catastrofale față de combustibilii fosili, îndemnându-ne să ne păstrăm calmul și să ne vedem de drum, pe fundalul unei melodii ce reiterează viziunea limitată a Eurovisionului.
Regie: 
ZIA ANGER
Stabilindu-și parametrii încă de la primele cuvinte rostite, I Remember Nothing se situează la linia fină dintre haos și poezie și se structurează în jurul celor cinci stadii ale epilepsiei în timp ce observă o zi din viața adolescentei Joan. Prinsă în plictiseala unui orășel american și monotonia liceului, Joan este un personaj exponențial pentru angoasa adolescentină, o forță a vieții în devenire, dar oprită din dezvoltare. Singura sa portiță de scăpare apare la un joc de baseball, ca o sursă de curiozitate și entuziasm oferită de pubertatea sa înfloritoare. Prin alegerile de distribuție și prin artificiile de realism magic uzitate, Zia Anger induce deliberat un sentiment de dezorientare și pericol, punând în antiteză procesul de  explorare sexuală al lui Joan cu asaltul iminent al epilepsiei. Până la sfârșit, suntem lăsați năuciți, confuzi, dar supuși întru totul impactului puternic al iubirii și al consecințelor sale amenințătoare. (Andrei Tănăsescu, BIEFF) 
Regie: 
TOM ROSENBERG
Vreme de mai bine de 25 de ani, Louis Akin a urmat pașii morții, separând și rearanjând cu obiectivism detașat amănunte secvențiale ale unora dintre cele mai violente crime din SUA. Lucrând ca investigator judiciar al apărării, atunci când a fost implicat în ancheta atacului de împușcare în masă din 2009, de la o bază militară americană, i-a luat trei ani să reconstituie scena crimei, scenă pe care regizorul Tom Rosenberg ne-o reprezintă într-un depozit spațios. În această mizanscenă minimalistă, Akin ne conduce pas cu pas prin evenimentele din acea zi tragică, lăsându-l pe spectator să reconstruiască mental carnagiul schițat în cuvinte și diagrame. Pe măsură ce informațiile sunt acumulate, mintea încearcă să le înțeleagă, dar eterna și neînțeleasa înclinație a umanității spre violență este prea greu de suportat. Utilizând cele mai simple elemente de cinematografie, Nothing Human ne face să vedem iraționalitatea abstractă a violenței și la paradoxul ce stă la baza a ceea ce ne face umani.
Regie: 
FABIAN KAISER
Câștigător al marelui premiu al Festivalului Internațional de Scurtmetraj de la Viena, The Breath, de Fabian Kaiser, oferă o privire încântătoare și originală asupra tăriei de caracter a eroului uitat al siguranței societății: pompierul. Cu o atmosferă apăsătoare și fără dialog, documentarul hibrid al lui Kaiser observă un grup de pompieri în timpul rutinei de exerciții fizice, aceștia fiind îmbrăcați în costume portocalii recognoscibile și purtând măștile de oxigen închise ermetic. Mișcarea lor mecanică, făcută cu pași sigurii și încetinită de greutatea echipamentului, exprimă încredere neclintită, dar ochii superiorului lor trădează vulnerabilitatea. Atunci când este rândul lui să-și pună masca, el înaintează pe un coridor labirintic, ce simbolizează ritul de trecere spre frică și necunoscut. Cu răsuflarea întretăiată, suntem martorii transcendenței lui șî, odată ce acesta începe să se curețe pentru următoarea zi, suntem martori la întoarcerea sa inevitabilă în lumea noastră materială. (Andrei Tănăsescu, BIEFF)
Regie: 
THE BUREAU OF MELODRAMATIC RESEARCH
Biroul de Cercetări Melodramatice prezintă ultima parte a trilogiei Alien Passions, video performance-ul intitulat Above the Weather. Ascunse sub vălul genului road-movie, artistele Alina Popa și Irina Gheorghe interpretează două femei cochete din înalta societate, pe drumul de întoarcere acasă. Având drept spațiu de desfășurare o decapotabilă de epocă, conversația lor pretențioasă contrastează cu peisajul industrial pustiu ce le înconjoară, peisajul câmpurilor de petrol ale României și cu anunțurile de la radio care prognozează fenomene naturale cu efecte dezastruoase. Prins în absurdul patetic al melodramelor hollywoodiene din anii ’50, Above the Weather este un comentariu incisiv la adresa dependenței noastre catastrofale față de combustibilii fosili, îndemnându-ne să ne păstrăm calmul și să ne vedem de drum, pe fundalul unei melodii ce reiterează viziunea limitată a Eurovisionului. (Andrei Tănăsescu, BIEFF) 
Regie: 
PAUL WENNINGER
Precum pâlpâitul filmelor mute sau rememorarea greoaie, Uncanny Valley, de Paul Wenninger, dezvăluie povestea traumei de război înfățișând camaraderia dintre doi soldați singuratici care încearcă să răzbată prin tranșeele Primului Război Mondial. Folosind mecanica estetică regăsită în animația stop-cadru, protagoniștii din viața reală ai lui Wenninger se mișcă precum marionete într-un teatru al războiului, care licărește, la fiecare pas, frică și pericol. Impulsionați de instincte de supraviețuire și de mișcarea de balet a camerei de filmat, ce traversează timpul și spațiul în cadre lungi uimitoare, cei doi soldați se ivesc din ruinele războiului, șocați de suflul exploziilor și cu spiritul înfrânt. Plin de atmosferă și fascinant, Uncanny Valley oferă o expunere convingătoare privind abstractivizarea inevitabilă a istoriei, prin uitarea experienței individuale în favoarea reprezentării superficiale a posterității. (Andrei Tănăsescu, BIEFF)